Connect with us

Istorie

Născut odată cu Marea Unire, a rezistat 1.267 de zile pe front, apoi a mers pe jos de la Cotul Donului până în România: „Am sărutat pământul când am ajuns acasă”

Published

on

Istoria românilor este datoare să consemneze eroii luptelor crâncene pentru libertate.  Simion Gârlea este supraviețuitorul unor întâmplări de o duritate extremă, a înfruntat tancuri, arme, frig și foamete, în cel de-al doilea Război Mondial. A petrecut 2.117 zile sub arme. A stat 1.267 zile pe front și a mers 1000 de kilometri pe jos, timp de patru luni, pentru a ajunge acasă.

Simion Gârlea este o legendă vie a războiului antisovietic. Și acum, la 100 de ani, are o memorie fantastică și reține cu exactitate date și locuri din cea mai cruntă experiență a vieții sale din perioada în care a luptat, pe frontul de Est, până la Cotul Donului, lângă Stalingrad, Rusia, în una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria Armatei Române.

„Eu nu țin o evidență a anilor, țin o evidență a zilelor. De exemplu, de la nașterea mea și până astăzi, e 9 noiembrie, am împlinit 35.905 zile. Am carnete în care am scris în fiecare zi, din 1940. Când am plecat pe front, am început să notez în caiet și am scris în fiecare zi. Eu am plecat militar și am ajuns la Constanța, miercuri, 22 noiembrie 1940. Am făcut acolo perioada de instrucție. Într-o zi de vineri, am auzit la radio că s-a cedat Basarabia. Eu sunt basarabean. Toată familia mea a rămas acolo, iar eu eram singur. Am întâlnit două fete, Safca și Ștefania. Ele au avut o comportare neprețuită, încât, drept să vă spun, parcă mi-au șters și lacrimile. Am și acum pozele lor. Am plecat pe front, duminică, 6 septembrie 1942. Din Constanța, am plecat pe font, în Rusia. Am plecat cu căruțele, cu caii. O lună de zile am mers.

Am ajuns la Cotul Donului. (…) Pe 10 octombrie, a căzut în liniile noastre un ostaș și ne-a spus că Stalin, în ziua de 18 octombrie 1942, va declanșa un atac grozav. În ziua aceea, s-au aprins, ca un fulger, toate armele, tunurile și o mașină Katiușa, ale rușilor. A fost greu de noi. Era iarnă, frig. Era luna asta și eu nu pot să o uit. Sâmbătă, 21 noiembrie, ne-am retras din tranșee. Ostașilor din linia întâi li se vedeau doar dinții albi. Atunci a început calvarul nostru în Rusia. La sfârșitul lunii, după lupte grozave, eram într-un sătuc, la doi bătrâni, care aveau în grijă un copil mic. Eram trei ostași care stăteam acolo. Aveau puțin lapte de la o căpriță și-l puneau pe plită să fiarbă. Pâine nu aveau. Luau cartofii, îi spălau bine, coaja o tocau și o amestecau cu tărâțe și făceau turtișoare și le coceau pe plită. Pe 5 ianuarie 1943, am plecat din sătucul ăla. Ne-am grupat vreo 20 de ostași români și am plecat în marșul către România. Pe jos. Am mers lunile ianuarie, februarie, martie, iar la 30 aprilie am ajuns pe malul Nistrului. Era duminică și era Paștele. Când am ajuns, am sărutat pământul”, aflăm din mărturia unuia dintre cei mai bravi eroi în viață.

„Am făcut o școală de cântăreți bisericești. Eu sunt din Răspopeni. Am făcut cerere la Mitropolia Basarabiei, să-mi dea și mie un post. Și mi-a dat un post la Văsieni, județul Ialoveni. M-am prezentat acolo și am stat doar o lună, după care am plecat la regimentul Constanța. În timp ce eram pe front, în Ungaria, conducerea țării de atunci a stabilit să li se asigure locul de muncă celor care luptă, dacă mai vin înapoi. Departamentul cultelor de care aparțineam, știind că eu nu mai sunt în Basarabia, la Văsieni, și că sunt pe front, prin Monitorul Oficial din 1 decembrie 1944, m-a trimis la Vitănești. Eu nu aveam de unde să știu treaba asta. Am avut o cunoștință, care s-a refugiat și lucra la o primărie. El mi-a spus că sunt numit la Vitănești, Teleorman. Am primit notița și am reținut treaba asta. S-a terminat războiul, eu am lucrat ca cifrator și am stat în permanență lângă general. Când a venit momentul retragerii trupelor, m-am dus la Cernavodă, la regimentul 34 din Constanța era ocupat de ruși. Familia mea din Basarabia s-a refugiat în România, că pe tata l-au arestat în 40. M-am dus pe la fratele meu, în Ardeal, apoi, după câteva zile, mi-am luat traista să vin la Vitănești.

Sâmbătă, 15 noiembrie 1945, am ajuns la Vitănești. A doua zi m-am dus la biserică și de atunci am rămas în Teleorman. M-am căsătorit. Soția mea a decedat acum 18 ani. Vreau să vă mai spun un lucru: viața omului e ceva predestinat. Când eram în școala primară, învățătoarea ne-a citit o poezie: ”Rugămintea din urmă”. Ea ne-a arătat pe hartă, că sus era Basarabia și jos era Dunărea, la Turnu Măgurele. Și mi-a rămas în minte această localitate, unde am ajuns să-mi fac livretul militar mai târziu. Încă un lucru. Eu sunt născut pe 1 septembrie 1918, când țara românească și-a întregit hotarele”, așa face legătura Simion Gârlea cu spiritul său eroic și cu pofta de dreptate pe care o emană prin toate cuvintele legate de experiențele sale.

Și chiar dacă a suferit enorm, eroul Simion Gârlea a rămas întreaga existență un om demn, cu o conduită ireproșabilă şi are o căldură sufletească pe care o transmite prin fiecare vorbă aleasă, chiar și atunci când povestește trăirile groaznice de pe front. A scris două cărți: „Din viața unui basarabean” și „Călimara cu sânge”, iar eforturile sale, vitejia dovedită și curajul de a înfrunta inamicul înarmat total au fost răsplătite de autoritățile Teleormanului prin distincția de cetățean de onoare al municipiului Alexandria și al comunei Vitănești. Atât. Dar nu ne mai cramponăm în recunoașteri ale unor oameni care nu pot trăi nici măcar fără o masă compusă din trei feluri de mâncare, dar să rabde zile întregi, printre focuri de armă și alte pericole iminente, și ne rezumăm la gândul că, auzind povestea unui om care și-a croit viața pe altarul țării, pe care a iubit-o mai presus de orice, ne va spori mândria de a fi oameni ai unei țări cu luptători cu o conduită aleasă. Iar destinul lui Simion Gârlea rezumă fidel o bună parte din istoria României dintr-o perioadă frământată și îmbogăţeşte paleta memorialistică românească cu trăiri la care au fost supuşi militarii implicaţi în catastrofa de la Cotul Donului. Trebuie doar să-l ascultăm. Și să-l prețuim. Pentru că mărturiile sale nu sunt o simplă poveste, ci o viață de om dedicată țării.

Recomandare:  Drama teribila pentru Nelu Ploiesteanu. Singurul sau fiu a murit la doar 32 de ani!

Sursa: a1.ro

loading...
Citește mai departe>>
Advertisement
Loading...
Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Curiozități

Desprins parcă din filmele de groază. Cocoșul care a refuzat să moară, după ce i s-a tăiat capul. Stăpânul său câștiga bani frumoși de pe urma acestei grozăvii

Published

on

Cocoșul care a trăit aproape 2 ani fără cap. Păsările domestice pot supraviețui în urma îndepărtării capului datorită amplasării creierului. Cerebelul şi zona centrală a creierului, organe responsabile pentru funcţiile vitale ale corpului, fiind amplsate în gâtul găinilor, relatează The Vintage News.

Majoritatea păsărilor mor la câteva minute după ce îşi pierd capul. Însă există un caz în care un cocoș a trăit un an şi jumătate decapitat. Mike, cocoşul decapitat cunoscut şi cu porecla Miraculosul Mike, avea cinci luni atunci când fermierul la care se afla a decis să-l taie.

Însă cocoșul a refuzat să moară, la scurt timp după ce a fost decapitat s-a așezat jos ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A doua zi,  cocosul a încercat să ciugulească mâncarea, aşadar fermierul l-a lăsat să trăiască. Olsen, stăpânul cocoșului, a hrănit animalul cu apă, lapte şi bucăți de porumb prin gât.

Mike a supravieţuit decapitării deoarece stăpânul său a ratat vena jugularei, aşadar cocoşul şi-a pierdut doar văzul şi o parte mică din creier. În scurt timp, cocoşul a devenit o vedetă locală, călătorind prin Statele Unite pentru a putea fi admirat.

Oamenii plăteau pentru a-l vedea pe Miraculosul Mike, pasărea câştigând în jur de 4.500 de dolari pe lună. Valoarea cocoşului a fost estimată la 10.000 de dolari. Timp de 18 luni pasărea a călătorit prin SUA până la ultima sa oprire în Phoenix, Arizona.  Pe 17 martie 1947, în timp ce Mike se afla cu stăpânul său într-un motel din Phoenix, pasărea s-a înecat cu un grăunte de porumb. Miraculosul Mike a rămas faimos în Fruita, locul în care se afla ferma în care a crescut, unde i-a fost ridicată o statuie în memoria sa. Citeste mai multe pe descopera.ro.

loading...
Citește mai departe>>

Curiozități

Avea peste 400 de ani. S-a frânt copacul secular aflat în Țara Luanei din Munții Buzăului. Se afla în fața bisericuței călugărului sihastru Iosif

Published

on

Un episod de istorie şi legende ale Munţilor Buzăului a dispărut odată cu prăbușirea molidului roşu din faţa Bisericuţei lui Iosif, cea mai importantă şi mai bine conservată dintre sihăstriile din zona satelor Aluniş-Nucu, cunoscută şi ca Ţara Luanei. Copacul avea cel puţin 400 de ani vechime, iar trunchiul său nu putea fi cuprins în braţe nici de cinci persoane.

Copacul secular crescuse la doar câţiva metri distanţă de intrarea în Peştera lui Iosif, pe platoul din faţa lăcaşului.

Legendele spun că a fost plantat chiar de călugăr, deci ar avea peste 400 de ani, dacă ţinem cont că prima atestare documentară a Bisericuţei lui Iosif este din 1587. Ciprian Chiriac, un ghid din Colţi, a fost cel care a descoperit trunchiul culcat la pământ, cu crengile rupte din impactul cu solul.

”Eu l-am găsit joi însă cred că e căzut de mai multe zile, rupt probabil de vântul puternic. Avea trunchiul crăpat de anul trecut şi dădea semne de şubrezire. Era foarte bătrân şi crescuse atât de mult încât nici măcar cinci persoane nu-l puteau cuprinde în braţe. A fost un simbol al zonei şi va rămâne, mai ales că el a fost surprins la vârsta, gosimea şi înălţimea lui de atunci în acuarele lui Henric Trenk, pictor elveţian care l-a însoţit pe Alexandru Odobescu, în 1871, în pelerinajul acestuia prin zonă”, a declarat pentru adevarul.ro,  Ciprian Chiriac, ghid din zonă.

Foto – Ciprian Chirac

Legendele locului spun că molidul roşu care s-a înălţat pe platoul din faţa bisericuţei lui Iosif de la Nucu fusese plantat chiar de călugăr. Multe generaţii de sihaştri uscau mugurii lui la dimensiuni mici şi îi scufundau în miere.

Bisericuţa lui Iosif, cunoscută şi ca Peştera lui Iosif, este în prezent o mică încăpere goală săpată în stâncă. La începutul secolului 15, aici s-a nevoit, timp de zeci de ani, Cuviosul Iosif, unul dintre cei patru mari sihaştri isihaşti din Munţii Buzăului. Ceilalţi trei călugări isihaşti sunt Dionisie, Arsenie şi Agaton.

După moartea Cuviosului Iosif, bisericuţa a fost locuită timp de secole de alţi sihaştri, prima atestare documentară a Bisericuţei lui Iosif fiind din 1587, iar ultima din 1733. Prezenţa peştelui ca simbol paleocreştin deasupra intrării în Bisericuţa lui Iosif, conduce la opinia existenţei aici a unui loc de cult paleocreştin încă din secolul 3 sau 4.

loading...
Citește mai departe>>

Recomandări Google

Facebook

Alte recomandări

Trebuie să vezi neapărat!

Ceva frumos

Talent, indemanare, pricepere si cunostinte din domeniul fizicii. Minunat!

Publicată de Info Life pe 1 Mai 2018

Cele mai citite